Revista parohiei ‟Sfântul Proroc Ilie” Cristeşti Botoşani, Nr. 77 - 2021

Duminica a XXII–a după rusalii

Bogatul nemilostiv şi săracul Lazăr

din „Omilii la parabola despre saracul Lazar si bogatul nemilostiv” Editura Sophia, Bucuresti, 2002

Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407)

     Ieri l-aţi văzut pe Lazăr la poarta bogatului, azi îl vedeţi în sânurile lui Avraam; ieri l-aţi văzut lins de câini, azi îl vedeţi dus cu alai de îngeri; ieri l-aţi văzut în sărăcie, azi îl vedeţi în desfătare; ieri l-aţi văzut înfometat, azi îl vedeţi în multă îmbelşugare; ieri l-aţi văzut nevoindu-se, azi îl vedeţi încununându-se; ieri i-aţi văzut ostenelile, azi îi vedeţi răsplăţile atât bogaţii cât şi săracii: bogaţii, ca să nu socotiţi că bogăţia este mare lucru fără faptă bună, iar săracii ca să nu socotiţi că sărăcia este vreun rău – şi unora, şi altora s-a făcut dascăl Lazăr.

     Că dacă el în sărăcie n-a deznădăjduit, ce iertare vor avea cei ce în bogăţie fac aceasta? Dacă înfometat şi atât de necăjit fiind a mulţumit lui Dumnezeu, cum se vor dezvinovăţi cei ce în bunăstare nu vor să ajungă la aceeaşi faptă bună? Şi iarăşi: săracii care din pricina sărăciei se mânie şi se supără ce iertare vor avea, de vreme ce Lazăr, vieţuind la uşa bogatului în necurmată înfometare şi sărăcie şi părăsire şi boală, trecut de toţi cu vederea, neputând vedea un altul care să pătimească la fel ca el, vădeşte atâta filosofie?

     Să învăţăm de aici a nu ferici pe bogaţi şi a nu socoti nefericiţi pe cei săraci. Ba mai degrabă, dacă este să spunem adevărul, nu e bogat cel ce are multe, ci cel ce n-are trebuinţă de multe; nici nu este sărac cel ce n-are nici o agonisită, ci cel care pofteşte multe – după acest dreptar trebuie socotite totdeauna sărăcia şi bogăţia. De vei vedea, dar, pe cineva poftind multe, să îl socoti mai sărac decât toţi, chiar dacă ar avea toate lucrurile din lume; de vei vedea pe cineva care nu are trebuinţă de multe, să crezi că este mai bogat decât oricine, chiar dacă n-ar avea nici un avut: că eu obişnuiesc să judec sărăcia şi bogăţia după aşezarea cugetului, nu după măsura avuţiei.

 „Şi a fost, zice Scriptura, că a murit săracul şi a fost dus de îngeri”(Luca 16, 22).

     Aici vreau să scot o boală rea din sufletul vostru: că mulţi din cei mai simpli cred că sufletele celor săvârşiţi de moarte năprasnică se fac draci. Nu este aşa, nu: că nu sufletele celor morţi de moarte năprasnică se fac draci, ci sufletele celor ce trăiesc în păcate – şi asta nu prin schimbarea firii lor, ci prin urmarea cea de bună voie a răutăţii dracilor. Aceasta arătându-le şi iudeilor, Hristos.a zis: „Voi fii ai diavolului sunteţi”(loan 8, 44), şi fii ai diavolului i-a numit nu fiindcă s-ar fi preschimbat firea lor în fire drăcească, ci fiindcă făceau faptele dracului, drept care şi adaugă: „că poftele tatălui vostru voiţi să faceţi”. Şi iarăşi, ÎnainteMergătorul: „Pui de năpârci, cine v-a arătat vouă să fugiţi de mânia ceea ce va să vie? Faceţi, dar, roade vrednice de pocăinţă; şi să nu vi se pară a grăi: părinte avem pe Avraam” (Matei 3, 7-9). Că Scriptura ia în seamă nu legile înrudirii după fire, ci pe acelea ale înrudirii prin fapta bună şi răutate: încît ea numeşte „fiu” şi „frate” al cuiva pe cel de un obicei cu dânsul.

     Dar pentru ce a venit diavolul cu această rea învăţătură? A încercat să strice slava mucenicilor: că murind ei de moarte năprasnică, a făcut asta vrând să-i acopere de o bănuială rea – ceea ce n-a putut să facă, întrucât ei rămân cu strălucirea lor, însă a izbutit alt lucru foarte primejdios, înduplecând prin aceste învăţături pe vrăjitorii ce-i slujesc lui să junghie mulţi tineri simpli în nădejdea că aceia vor ajunge draci şi le vor sluji.

     Dar nu este aşa, nu. Ce dacă dracii zic: „Sunt sufletul monahului cutare”. Nu cred, fiindcă draci sunt cei care vorbesc: că amăgesc pe cei ce îi ascultă. Pentru aceasta şi Pavel le-a închis gura cu toate că spuneau adevărul, ca nu cumva, luând ei pricină [pretext], să amestece printre adevăruri şi minciuni şi să li se dea crezare. Că zicând ei: „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt, care vestesc vouă calea mântuirii” (Fapte 16, 17), Pavel, supărându-se, a certat duhul pitonicesc şi i-a poruncit să -iasă – şi doar ce lucru rău grăiseră dracii? „Oamenii aceştia sunt robii Dumnezeului Celui Preaînalt”. Dar întrucât mulţi dintre cei mai simpli nu ştiu întotdeauna să deosebească cele spuse de draci, apostolul i-a lipsit cu totul de crezământ. „Eşti dintre cei căzuţi”, zice, „n-ai îndrăznire, taci, amuţeşte: nu ţi-e îngăduit să propovăduieşti, acesta este drept apostolesc; de ce răpeşti ceea ce nu e al tău? Taci, lepădatule”.

     Aşijderea a făcut şi Hristos – pe dracii care îi ziceau: „Te ştim Cine eşti” (Matei 1, 24; Luca 4, 34) i-a certat cu multă asprime, învăţându-ne ca întru nimic să nu credem pe drac, nici de ar spune vreun lucru sănătos. Ştiind aceasta, să nu avem deloc încredere în drac, chiar dacă spune vreun adevăr, ci să ne întoarcem şi să fugim de la el, fiindcă învăţăturile cele sănătoase şi mântuitoare nu de la draci, ci din dumnezeiasca Scriptură pot fi aflate întru toată deplinătatea. Iar ca să te încredinţezi că nu e cu put inţă ca sufletul, după ieşirea sa din trup, să fie tiranisit19 de draci, ascultă ce grăieşte Pavel: „Pentru că cel ce a murit s-a îndreptat de păcat” (Romani 6. 7), adică nu mai păcătuieşte.

     Dacă dracul nu poate sili sufletul care locuieşte în trup, e limpede că nu-l poate sili nici după ieşirea din acesta. „Dar atunci cum păcătuiesc sufletele, dacă nu pot fi silite?” De bună voie şi din dorinţa lor dându-se pe sine, nu cu sila şi nici tiranisite, lucru dovedit de toţi câţi au biruit uneltirile dracului. De pildă, oricât l-a sâcâit pe Iov, nu l-a putut îndupleca să scoată din gura sa vreun cuvânt de hulă: de unde se vede că stă în puterea noastră a ne lăsa ori nu înduplecaţi de îndemnurile lui, nefiind supuşi nici unei silnicii sau tiranii din partea lui. Nu doar din cele spuse mai înainte, ci şi din pilda pe care o tâlcuim se vede limpede că sufletele, după ce ies din trup, nu mai rămân pe pământ, ci pleacă îndată.

     Şi ascultă cum. „Şi a fost, zice Domnul, că a murit săracul şi a fost dus de îngeri. Nu numai sufletele drepţilor, ci şi ale păcătoşilor sunt duse de aici: şi asta se vede din cele întâmplate cu alt bogat – că după ce i-a rodit ţarina,şi-a zis întru sine: „Strica-voi jitniţele mele, şi mai mari le voi zidi” (Luca 12, 17-18). Nimic mai jalnic ca un gând precum acesta. Într-adevăr, şi-a stricat jitniţele: că jitniţi nefurate sunt nu zidurile, ci pântecele săracilor, iar el, lăsându-le pe acestea, se îngrijea de ziduri.

     Aşadar, ce grăieşte Dumnezeu către el? Nebunule, întru această noapte sufletul tău au să-l ceară de la tine (Luca 12, 20). Şi ia aminte: despre Lazăr spune că sufletul lui a fost dus de îngeri, iar aici spune că i-l cer. Acest bogat a fost dus ca un ocnaş legat, iar lui Lazăr i s-a făcut alai ca unui încununat; şi precum pe un luptător care primeşte multe răni şi e stropit de sânge, iar apoi primeşte cununa biruinţei, privitorii îl înconjură cu multă laudă şi îl petrec acasă bătând din palme, heretisindu-l, privindu-l ca pe o minune – aşa şi pe Lazăr l-au dus atunci îngerii, iar sufletul bogatului l-au cerut oarecare puteri înfricoşate, deopotrivă trimise anume pentru acest lucru. Că sufletul nu iese de la sine către viaţa de dincolo, întrucât nici nu e cu putinţă – că dacă mergând dintr-o cetate în alta avem nevoie de om care să ne arate drumul, cu cât mai vârtos sufletul, smuls fiind din trup şi mutându-se la viaţa cea viitoare, va avea trebuinţă de călăuze?

     Aceasta este pricina pentru care, având a ieşi din trup, adeseori nu vrea s-o facă, şi se trage înăuntru, cât mai adânc, se teme şi se cutremură: fiindcă pururea ne mustră conştiinţa păcatelor, şi mai ales în ceasul acela când avem a pleca de aici la judeţul cel înfricoşat de dincolo, unde vom fi traşi la răspundere. Atunci, dacă a fost cineva răpitor sau lacom, sau a obijduit pe cineva, sau vrăjmaş cuiva s-a făcut fără dreptate, fie că vreun alt lucru rău a săvârşit, mulţimea păcatelor lui iese din uitare, şi i se înfăţişează, şi-i împunge conştiinţa. [...]

Drept aceea, păzind cu scumpătate toate cele grăite acum şi mai înainte, să le păstrăm în suflet cu toată grija şi prin cele spuse deja să vă pregătiţi mai bine spre ascultarea celor ce se vor spune în rândurile viitoare. Şi dacă veţi putea, amintiţi-vă tot; dacă nu, vă rog ca în loc de toate celelalte să vă amintiţi măcar că a nu împărţi săracilor din averea ta înseamnă a jecmăni pe săraci şi a-i lipsi de viaţă, şi că nu stăpânim bunurile noastre, ci pe ale lor. Că dacă vom avea astfel de aşezare sufletească, negreşit ne vom trimite înaintea noastră avuţiile şi, hrănind aici pe Hristos flămând, ca nişte buni neguţători vom pune la păstrare dincolo multă marfă şi vom putea să dobândim bunătăţile viitoare, cu harul şi iubirea de oameni a Domnului nostru lisus Hristos, dimpreună cu Care Tatălui şi Sfântului Duh este slava, cinstea, puterea, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.